Ţara lui KIM… sau Coreea de Nord

Kim Ir-sen… Kim Jong-il şi acum Kim Jong-un. Sunt cei 3 Kim care au condus Coreea de Nord din 1948 până în prezent. Ultimul ajungând la putere zilele astea dupa ce tatăl său a dat colţul la doar 69 de ani… o vârstă fragedă pentru un dictator.

                        „Cine controlează trecutul controlează viitorul.
Cine controlează prezentul controlează trecutul”.

Asta scria Orwel în romanul 1984 şi se pare că în Coreea de Nord, Kim controlează totul. Această dinastie comunistă a adus manipularea, propaganda, cenzura, izolarea, reeducarea şi toate celelalte clişee care ţin de partea negativă a comunismului la rang de artă. Trebuie să recunoaştem că nord coreeni sunt cei mai buni în asta. Sunt longevivi şi constanţi şi pe langă ei chinezi, cubanezi, sau aţi dicatatori precum Castro sau Chavez chiar şi Ceauşescu sunt mici copii. Să fie de vină poziiţia geografică, susţinerea fratelui cel mare numit China sau celuilalt frate numit Rusia sau doar AND-ul populaţiei din acea zonă? La asta cred că nici Orwel nu ar putea să ne răspundă.

În orice caz merită urmărită evoluţia evenimentelor după înscăunarea celui de al 3-lea Kim, care are o aliură parcă aşa de manelist, aşa un pic parcă dă pe Bercea Mondialu varianta asiatică.

În final o sa postez 2 filmuleţe de la moartea celor 2 Kim de până acum, primul fimuleţ din prezent şi celălat din 1994. Cred că imaginile vorbesc de la sine şi nu mai este nevoie de nici o concluzie.

Nord coreeni “plângându-l” pe KIM Jong-il în 2011

Nord coreeni “plângându-l” pe KIM Ir-sen in 1994

P.S. Aşa o să îl plângă şi portocalii români pe Băsescu dar după el nu o să urmeze EBA. (să speram…că nu se ştie niciodată cum evoluează lucrurile)

Excursie 2010, partea a I-a: Turcia şi Grecia, episodul 2

Perioada: August 2010

Traseu: Arad – Bucureşti – Sofia – Cerkezkoy – Istanbul – Cerkezkoy – Salonic – Atena – Salonic – Sofia – Bucureşti – Arad

Ţări tranzitate: România, Bulgaria, Turcia, Grecia

Grecia

Pe la 1:30 noaptea am ajuns la graniţa cu Grecia. Din nou în UE. Aici controlul se face mult mai civilizat decât la intrarea în Turcia, nu mai trebuie să cobori din tren, vameşul turc intră să controleze bagajele destul de amănunţit, culmea, cel grec ne ia doar paşapoartele, aşteptăm vreo jumătate de oră după care revine cu ele fără să fie măcar ştampilate. Trenul pleacă şi intrăm pe teritoriul grecesc. Primim un mesaj automat pe telefoanele mobile „Bine aţi venit în Macedonia, tariful de roaming este…” mă gândeam că am greşit trenul dar nu, mesajul se referea la provincia greacă Macedonia. Atena blochează din 1991 recunoaşterea internaţională a Macedoniei sub acest nume, pe care îl consideră drept patrimoniul său naţional. Grecia şi-a folosit în aprilie 2008 dreptul de veto faţă de aderarea ţării la NATO, adăugând că îşi va menţine poziţia până ce va fi găsit un nume care să-i convină. Negocierile cu privire la numele de Macedonia, purtate sub egida Naţiunilor Unite, nu au ajuns până în prezent la niciun rezultat. Statul a fost admis în ONU în 1993 sub numele provizoriu de Fosta Republică Iugoslavă Macedonia. Pe la 9:30 am ajuns în Salonic (Thessaloniki). Deja din gară poţi observa caracterul profund ortodox al grecilor, există un mic loc de închinare cu un altar şi ceva icoane, între două trenuri să ai timp şi de o rugăciune…şi credeţi-mă Grecia chiar are nevoie de rugăciuni. În rest gara din Salonic este una modernă, cu uşi automate şi cu scări rulante, cu restaurante, cafenele şi magazine cu suveniruri. De aici trebuia să luăm trenul spre Atena. Toate trenurile internaţionale ajung doar până la Salonic şi de aici există curse cam tot din două în două ore spre Atena. Un bilet până la Atena cu FlexiPass costă doar 8 euro. Limbă europeană mai ciudată decât greaca nu am auzit. Dacă nu cunoşti nici măcar o vorbă nici măcar nu poţi să îţi dai seama cum se zice da sau nu şi în ciuda numărului mare de turişti cel puţin în gări am observat că nu prea există afişaj în engleză sau în alfabetul latin măcar. Noroc că localnici vorbesc majoritatea engleză şi te descurci oriunde ai merge. Revenind la tren, condiţiile sunt destul de bune, destul de aglomerat dar fiecare are locul lui. Aproximativ vreo 6-7 ore a durat drumul de la Salonic la Atena. Ajunşi în gara din Atena am rămas oarecum surpinşi de cât de mică şi urâtă este gara din această capitală europeană, spre deosebire de cea din Salonic, sau chiar şi gara din Arad poate să îi dea clasă. Îi comparabilă cu gara din Aradul Nou, a doua gară ca mărime din Arad.

În Atena aveam de asemenea rezervare făcută de acasă de pe net la Hotel Ionis (3***) la vreo 15 minue de mers pe jos de la gară. Din exterior hotelul nu arată foarte primitor, ca nici o clădire din Atena dealtfel (exceptând monumentele). Dar ajunşi înuntru observăm că nu îi rău deloc, personalul foarte amabil şi condiţii rezonabile şi suntem aproape de mai toate obiectivele turistice importante. După ce ne-am cazat, am făcut duş şi me-am tras puţin sufletul am ieşit la plimbare să facem cunoştiinţă cu „leagănul democraţiei”. Deja se înserase şi era o înăbuşeală aproape insuportabilă, ne-am plimbat de la hotel până în piaţa Omonia. Plateia Omonias sau Piaţa Armoniei, este formată din piaţeta şi străduţele din jur, această zonă fiind una dintre cele mai aglomerate din Atena – trafic, comerţ şi turism. În centrul pieţei este o fântână arteziană, iar în jur se află clădirile unor bănci şi instituţii importante. Este un fel de Piaţa Universităţii din Bucureşti, aici ies şi grecii să protesteze sau să mai sărbătorească câte o victorie a echipei naţionale. Piaţa Omonia a fost creată în secolul XIX, pentru a crea o atmosferă cosmopolitană în capitală. Ce am văzut în piaţa Omonia şi ulterior pe străzile din Atena, a fost ceva inimaginabil pentru mine. O mulţime de prostituate, majoritatea de culoare, care te abordează încă de la ieşirea din hotel, la trecerea de pietoni în piaţa Omonia sunt întrebat dacă nu vreau marijuana, ulterior observăm o femeie căzută în mijlocul străzii (beată sau drogată probabil), poliţia vine nonşalantă încearcă să o ia de acolo să nu încurce circulaţia, dar se lasă păgubaşi, femeia rămâne căzută acolo, poliţia îşi vede de drum, circulaţia continuă nestingherită. Tot în Atena am văzut pentru prima oară oameni care îşi injectau singuri droguri chiar în stradă sub privirile trecătorilor. Aşa ceva nu am văzut nici măcar în New York, Philadelphia sau Baltimore, unde sunt comunităţi de negri dar nu numai, cu asemenea obiceiuri. Una peste alta am rămas uimit de spectacolul străzii din capitala leagănului democraţiei şi în concluzie vreau să precizez că uneori prea multă democraţie strică. Dar având în vedere tot acest spectacol macabru nu pot să spun că m-am simţit ameninţat în vre-un fel, la urma urmei nimeni nu are treabă cu tine şi ne-am plimbat destul de destinşi şi pentru că deja era târziu şi ne era foame nu mai aveam prea multe obţiuni decât un KFC din piaţa Omonia. Pe vremea aceea lucram ca şi manager la KFC şi am fost cu atât mai tentat să încerc KFC-ul grecesc, văzusem unul şi în Turcia dar acolo nu l-am testat, decât vizual. Cu mâncarea luată la pachet ne-am întors la hotel, punând capăt unei alte zile pline de neprevăzut.

A doua zi ne-am trezit cu ceva probleme de digestie de la aripioarele picante din noaptea precedentă, la hotel am avut parte de un mic dejun extraordinar, mult peste cel oferit în Turcia (menţionez că am avut acelaşi preţ la cameră ca şi în Turcia, hotelul fiind tot de 3***). După micul dejun am plecat, ne aştepta o zi extrem de călduroasă, fără urmă de vre-un nor pe cer ca şi până acum şi cu multe obiective de vizitat în faţă.

Am observat că în Grecia la orice monument turistic, sau muzeu se plătea intrare şi taxele nu erau deloc mici, după ce am neglijat vreo 2-3 monumente mai minore pe care le-am privit doar din exterior fără să mai plătim intrare, ajunşi la Acropole loc pe care nu ai voie să îl ratezi dacă ai ajuns în Atena, am fi plătit intrarea oricât ni s-ar fi cerut … dar surpriză, la casa de bilete am întrebat dacă nu cumva au reducere pentru studenţi şi ce să vezi, nu doar că aveau reducere, ci chiar era gratis! Frumos gest din partea statului elen. Eu şi prietenul meu numa ce terminaserăm masterul dar nu aveam carnetele de master la noi (ne-am gândit că oricum nu ne-ar fi folosit la nimic, în ţară ca masteranzi nu aveam nici măcar reducere la tren) dar din fericire eu aveam cardul internaţional de student pe care am primit bursa iar prietenul meu avea încă legitimaţia de călătorie din perioada facultăţii. Eu am intrat peste tot cu cardul fără probleme, el a trebuit să facă ceva modificări cu pixul la vizele anuale, dar oricum nu verifica nimeni decât superficial, aşa că am intrat amandoi nestigheriţi pe la toate obiectivele care ne-au ieşit în cale şi pe care ni le-am propus. Am vizitat: Agora Romana, Acropole (Parthenonul, Templul Atenei Nike, Erectheion, Propylea, Teatrul lui Dionis, Odeonul lui Herodes Atticus) Templul lui Hefaistos, Muzeul Agora, Arcada lui Hadrian, Templul lui Zeus din Olimp (Oplympeion), Stadionul Panathinaikos, Zappeion, Gradinile Naţionale, Clădirea Parlamentului (Palatul Vechi), Muzeul Războiului şi Biblioteca lui Hadrian.

Cel mai mult am fost impresionat de Parthenon şi de Stadionul Panathinaikos, (unde s-a ţinut prima olimpiadă modernă) dar şi de cladirea Parlamentului unde bineînţăles că erau protestatari. M-am pozat şi cu protestatarii dar şi cu celebrii soldaţi evzones din garda prezidenţială care sunt ceva de genul celor din garda regală de la Palatul Buckingham dar puţin mai haioşi. Protestatarii care erau acolo nu erau pentru ceva grevă sau protest împotriva guvernului sau a unor măsuri de austeritate cum ne-am obişnuit deja în Grecia erau acolo în special palestinieni, arabi dar şi greci care protestau împotriva vizitei premierului israelian Benjamin Netanyahu la Atena. Protestele au fost destul de paşnice, cel puţin cât am fost noi la faţa locului dar nici seara la ştiri nu am vazut nimic dur. Netanyahu se întalnea cu premierul grec George Papandreou şi din cauza lor noi nu am putut să vizităm prea mult Grădinile Naţionale aflate în imediata învecinătate a Parlamentului. Pe toate străziile din jur era poliţie şi accesul era destul de restricţionat. De acolo noi ne-am continuat maratonul la Muzeul Războiului care din păcate era închis dar avea o mulţime de exponate şi în afara lui şi ne-am mulţumit să ne pozăm cu ele. După o zi întreagă de umblat prin soare în care am vizitat o mulţime de obiective interesante pe gratis, tot am cheltuit bani pe suveniruri, mâncare şi în special pe lichide pentru hidratare permanentă. Cred că am stabilit un record de cantitate de lichid consumată pe zi şi credeţi-mă că răcoritoarele nu sunt deloc ieftine în Atena. În drum spre hotel am trecut şi pe lângă Biblioteca lui Hadrian dar deja era întuneric şi noi eram deja prea obosiţi.

A doua zi încă eram epuizaţi şi nu ne-am mai aventurat nicăieri deşi plănuisem să mai hoinărim puţin după micul dejun dar am mers până la gară să ne luăm bilete retur până la Salonic, ne-am întors în cameră şi ne-am mai odihnit. Aveam trenul de la ora 15:00 şi cum check out-ul era la ora 12:00 am cerut voie să mai rămânem vreo 2 ore în plus şi ne-au lăsat fără probleme, plus că am primit şi factură fără să cerem, când am efectuat plata camerei de hotel, ceea ce era o premieră pentru mine. Să mai spună cineva că grecii nu sunt responsabili! După încă 2 ore de lenevit în plus am mers la gară de unde am luat trenul spre Salonic urmau din nou vreo 6 ore de plictiseală. Am ajuns în Salonic pe la ora 22:00 iar trenul nostru era după miezul nopţii deci mai trebuia să aşteptăm în gară vreo 2 ore. Aşteptând trenul “liniştea” ne-a fost tulburată de fani lui PAOK Salonic care mergeau la Istanbul să îşi susţină echipa în meciul cu Fenerbahce din play-off-ul pentru accederea în grupele UEFA Europa League. PAOK a şi obţinut un rezultat bun la Istanbul şi sa şi calificat în dauna celor de la Fenerbahce, lucru care l-am citit în ziar după ce am ajuns acasă. Eu aveam pe mine un tricou roşu cu stema echipei UTA Arad, dar am fost în siguranţă deoarece cei de la PAOK probabil nu au auzit de UTA şi am trecut total neobservat. Trenul care pleca la Bucureşti via Sofia se forma în gara din Salonic şi am mers la informaţii să întreb dacă nu  cumva trenul se află deje pe linie că să putem să ne asezăm la locurile noastre, dar am primit un răspuns negativ. Eu totuşi de plictiseală am mers să mă plimb prin gară şi aşa am ajuns pe ultima linie a gării din Salonic unde am observat un vagon pe care scria CFR. Când m-am apropiat am văzut şi tabla care scria Thessaloniki – Sofia – Bucureşti Nord şi mi-am dat seama că era exact ce căutam. Vagonul nostru aştepta acolo să fie lipit de un alt vagon bulgăresc şi mai apoi de o garnitură grecească. Fiecare vagon cu controlorul său de bilete. Pe o bancă în faţa vagonului statea un domn care văzând tricoul meu cu UTA îmi zâmbeşte şi îmi spune în română că el ţine cu Rapid. Era controlorul de la vogonul românesc care aştepta şi el ca vagonul să fie ataşat la garnitura grecească. Intru în vorbă cu el, ne “împrietenim” şi îl rog să ne lase să ne punem bagajele în compartimentul nostru. Amabil ne lasă să urcăm, punem bagajele, încuie apoi vagonul şi se pune din nou pe bancă. În compartiment erau 3 paturi, 2 ocupate de noi şi unul încă liber. Speram să rămână aşa şi să nu avem parte de alţi tovarăşi de drum dar în timp ce stăteam încă pe bancă cu CFR-istul nostru se apropie un tânăr francez care vroia să cumpere şi el un bilet până la Bucureşti. Cum CFR-istul nu ştia franceza şi nici engleză prea bine, noroc că francezul ştia puţin engleza şi l-am ajutat să comunice cu CFR-istul care la pus cu noi în compartiment, cumpărând biletul direct de la el. Cred că a făcut şi el un ciubuc. Dar francezul care călătorea singur, nu cred ca avea mai mult de 20 de ani, şi presupun că facea turul Europei, oricum nu prea ne-am înţăles cu el, era tăcut şi a fost ca inexistent pe tot drumul până la Bucureşti. Până să plece trenul ca să nu ne plictisim acum că aveam bagajele în siguranţă am mers să ne plimbăm puţin prin Salonic prin jurul gării, n-am vrut să ne aventurăm prea departe să nu cumva să pierdem trenul. În Salonic noaptea am văzut acelaşi lucru ca şi la Atena, depravare… doar că la o scară mai mică. Aceleaşi prostituate, traficanţi şi personaje suspecte. Dar cu toate astea ne-am plimbat fără teamă şi nu neapărat pentru că am fi fost noi viteji ci pentru că în ciuda celor văzute pe stradă există aşa un sentiment de relaxare. Timpul a trecut, noi ne-am întors la tren, care a plecat la ora stabilită. Evenimente notabile nu am mai avut, la graniţă totul a decurs normal, am dormit din nou mai tot drumul, iara am ratat Sofia, şi am observat că vagonul nostru avea la capăt şi cabină de duş, pe care nu cred că a folosit-o nimeni, dar totuşi avea, sunt curios dacă curgea şi apa caldă.

Aveam tren înapoi spre Arad la ora 17:45 cu rapidul de Viena. Trenul de la Salonic trebuia să ajungă în Bucureşti pe la ora 17:00 şi am fi avut destul timp să prindem legătura şi chiar sa face şi ceva cumpărături dacă trenul nu ar fi stat aiurea la Ruse mai mult de o ora degeaba. Biletele le aveam cumpărate de la Arad de la agenţie înainte de plecare, costau doar 2,6 lei (cu FlexiPass) şi le-am cumpărat chiar dacă ştiam că nu îi sigur că o să prindem legătura, problema era că nu mai vroiam să pierdem vremea prin Bucureşti până la următorul tren, având în vedere că eram obosiţi şi sătui deja de atâta timp petrecut în gări şi pe trenuri. Tot întrebam controlorul dacă o să ajungem la timp. Văzând că o să ajungem cu vreo 5-10 minute cam după ce pleca trenul nostru în spre Arad, controlorul a sunat la celălalt tren şi la rugat să ne aştepte… şi acesta chiar ne-a aşteptat. Rapidul de Viena a aşteptat aproximativ 10 minute după trenul nostru ca noi să prindem legătura. Am rămas total surprins de acest gest şi să nu mai spună nimeni că în companiile de stat româneşti personalul nu este customer maniac… probabil cazul nostru a fost doar excepţia care întăreşte regula. Sărind la propriu dintr-un tren în altul nu am mai apucat să facem provizii de mâncare în gară aşa că ne-am bucurat că rapidul de Viena avea vagon restaurant şi am putut servi o masă destul de civilizată dar la un preţ cam ridicat.

Am  ajuns acasă în Arad pe la 5:20 dimineaţa, rămânând încă în minte cu minunatele lucruri pe care le-am văzut în aceste două ţări superbe pe care le-am vizitat şi unde o să revin cu plăcere oricând.

Acropole din depărtare

Agora Romana

Urcând spre Acropole am întâlnit un cântăreţ ambulat îmbrăcat în costum tradiţional grecesc

Odeonul lui Herodes Atticus

Propylea

Erectheion

Atena văzută de pe Acropole

Motive greceşti

Arcada lui Hadrian şi Templul lui Zeus din Olimp văzute de pe Acropole

Drapelul Greciei arborat pe Acropole

Teatrul lui Dionis (ce a mai rămas din el)

Un instantaneu interesant

Muzeul Agora

Exponat Muzeul Agora

Coloane Muzeul Agora

Templul lui Hefaistos

Cele 10 porunci varianta grecească – Give power back to the people

Arcada lui Hadrian cu celebra inscripţie: “Acesta este oraşul lui Hadrian, nu al lui Tezeu”

Templul lui Zeus din Olimp iar în plan secund Acropolea

Templul lui Zeus din Olimp cu impresionantele coloane de 17m, ultimul stâlp căzând în timpul unei furtuni în anul 1852.

Palmieri

Stadionul Panathinaikos – aici a avut loc în 1896 prima ediţie a Jocurilor Olimpice moderne

Sala de expoziţii Zappeion – a fost întemeiată de către grecii Evangelis şi Constantinos Zappas originari din România

Grădinile Naţionale

Cladirea Parlamentului din Atena

Alături de un evzones – soldat din garda prezidenţială

La Muzeul Războiului

Imaginea anului

Se spune că o imagine face cât 1000 de cuvinte. Imaginea de mai jos reflectă exact România de astăzi. Alte comentarii nici nu îşi mai au rostul. SAVURAŢI!

P.S. Simbioza Stat-Biserică. Totuşi eu cred că s-au adunat să afle CNP-ul lui Chuck Norris.

CNP-ul lui Chuck Norris

Având în vedere dileala cu CNP-ul de la recensământul populaţie, CNP care se pare că a devenit cea mai de preţ posesiune a românilor, unii chiar preferă să doneze sânge sau chiar un organ decât să îşi dezvăluie CNP-ul, lucru de înteles deoarce având în vedere situaţia economică actuală şi perspectivele de viitor CNP-ul rămâne întradevăr cel mai de preţ lucru al românilor. Am auzit zvonuri cum că pe piaţa neagră deja se vând CNP-uri pe sub mână, unii mai instăriţi fiind în posesia a 2,3 sau chiar 4 CNP-uri proprii… câtă binecuvântare dar şi câtă responsabilitate în acelaşi timp, să poţi să păzeşti 4 CNP-uri şi să nu le afle nimeni. Dar folosind tehnologia de astăzi eu pot să aflu CNP-ul oricui eu fiind un fel de guru al CNP-urilor, dar un singur CNP-nu am putut sub nici o formă să îl aflu, cel al lui Chuck Norris. Aşa că fac un apel la toţi care pot să mă ajute, de la serviciile secrete, hackeri, clarvăzători, feţe bisericeşti sau simpli cetăţeni. Orice informaţie este binevenită!

Aşa că fraţilor, haideţi sa aflăm CNP-ul lui Chuck Norris!

Eu şi Regele

Astăzi Regele Mihai I, o figură istorică vie, împlineşte frumoasa vârstă de 90 de ani. Un moment important în istoria noastră democratică şi recentă prin care în ciuda beţelor în roate puse de portocalii în frunte cu liderul lor, parlamentarii au dat dovadă de maturitate şi au permis regelui să ţină un discurs în Parlament după 64 de ani. Ce cadou mai frumos putea să aibă, fiind aclamat de către toată asistenţa şi dând dovadă de o decentă şi un comportamnrt demn de un rege. Cu bune şi cu rele încă mai avem multe de învăţat de la Mihai I şi de la ceea ce reprezintă el. În urmă cu câţiva ani am avut ocazie să îl văd şi eu în persoană acesta fiind în vizită la Biserica Ortodoxă din cartierul Bujac unde locuiesc eu şi vizita lui a fost un eveniment major în comunitatea noastră. Am putut să observ atunci imensa popularitate de care se bucură încă regele atât în rândul persoanelor mai în vârstă cât şi a celor tineri. Ţin minte că şi bunicul meu îl invoca de nenumărate ori cu nostalgie şi respect. Trebuie să ne bucurăm că încă îl mai avem printre noi, el fiind ultimul şef de stat din al doilea război modial care mai este în viaţă. Acestea fiind spuse nu-mi rămâne decât sa-i urez şi eu „La mulţi ani!” Majestăţii Sale.

Excursie 2010, partea a I-a: Turcia şi Grecia, episodul 1

Perioada: August 2010

Traseu: Arad – Bucureşti – Sofia – Cerkezkoy – Istanbul – Cerkezkoy – Tesalonic – Atena – Tesalonic – Sofia – Bucureşti – Arad

Ţări tranzitate: România, Bulgaria, Turcia, Grecia

 

Profitând de oferta CFR-ului, Balkan FlexiPass în baza căreia se poate călători în sud-estul Europei la tarife atractive am plănuit cea mai lungă călătoria a mea cu trenul de până acum. Greu de crezut că o să-mi îmbunătăţesc „palmaresul” cu una mai lungă. Nefiind un novice în călătoritul pe calea ferată şi având deja parcurse nenumărate drumuri dus-întors cu acceleratul de Iaşi sau „trenul foamei” cum mai era numit o vreme, mergând în vacanţe sau cu diferite ocazii la bunici, unchi mătuşi în Bistriţa-Năsăud sau chiar şi până la Vatra Dornei, plus un drum dus-întors până la mare la Eforie Sud şi câteva drumuri Arad-Bucureşti la Ambasada SUA şi un drum doar dus până la Linz în Austria plus nenumărate drumuri mai scurte la Timişoara, Deva, Oradea, Sighişoara sau mai ştiu eu unde. Dar maratonul care urmează le-a cam depăşit pe toate. Împreună cu un prieten fost coleg de facultate cu care am mai fost şi la Veneţia şi cu care am făcut deja un obicei să călătoresc în diverse locuri, ne-am cumpărat Balkan FlexiPass o legitimaţie de călătorie, valabilă numai însoţită de paşaport, ne-am încadrat la varianta <26ani şi pentru 5 zile de călătorit într-o lună (nu consecutive) am plătit 51 de euro la care s-au mai adăugat şi suplimentele pentru loc, tren, cuşetă sau vagon de dormit. Oricum foarte ieftin. Am pornit din Arad seara la 18:45 cu acceleratul de Mangalia şi fiind în plin sezon era şi cam plin cu elevi galăgioşi care mergeau în tabără. Pentru că circulam cu Flexi Pas pentru locul la clasa a II-a am plătit doar 2,60 lei. Drumul până la Bucureşti nu a fost foarte confortabil dar noaptea a trecut şi la 5:32 eram în Bucureşti. Am oprit să ne potolim foamea la deja clasicul McDonald’s din Gara de Nord. Apoi profitând de cele câteva ore care le aveam până la 12:30 când aveam trenul spre Istambul am luat-o la pas prin Bucureşti. Nu înainte de a ne primi porţia de „ospitalitate” tipic bucureşteană  de la doamna de la bagaje. Nu eram pentru prima oară în capitală am mai fost de vreo 3 ori de fiecare dată la ambasada SUA dar acum era pentru prima oară cand am avut ocazia să mă plimb puţin. Am luat-o spre Splaiul Independenţei , am trecupeste Dâmboviţa pe la Parcul Izvor, apoi pe Bulevardul Naţiunilor Unite am văzut impozanta clădire a Palatului Parlamentului sau Casa Poporului cum o ştie tot românul. Nu pot să spun decăt că am fost impresionat de mărimea ei  dar şi de rigiditatea ei. M-am pozat cu grandioasa construcţie comunistă din toate unghiurile şi chiar am înconjurat-o la pas, urmând traseul Piaţa Constituţiei, Calea 13 Septembrie prin faţa Academiei Române iar apoi pe strada Izvor trecând pe langă JW Marriott şi pe lângă Ministerul Apărării Naţionale am ajuns din nou în Parcul Izvor. Apoi am traversat din nou Dâmboviţa şi urmatorul popas bineînţăles Parcul Cişmigiu un loc bun de puţină odihnă pe o bancă la umbra după atâta umblat. Am rămas cu regretul că nu am putut vizita Casa Poporului şi în interior dar orarul de vizită nu se potrivea cu orarul nostru aşa că poate altădată… Pe la ora 12 eram înapoi la gară şi ne făceam ultimele provizii pentru lunga călătorie ce avea să urmeze. Aşa cum era preconizat la 12:24 trenul porneşte spre Istanbul. Noi eram într-o cuşetă cu 4 locuri împreună cu un englez care ulterior a mers în alt compartiment care era gol, nu avea rost să ne înghiesuim când erau locuri iar engleul avea ceva probleme cu deplasatul şi dorea neapărat sa fie cât mai aprope de toaleta. Noi am fost bucuroşi că am rămas doar noi în compartiment şi până la Istanbul nu ne-a mai deranjat nimeni.

Bulgaria                                                                             

Am admirat Dunărea la trecerea frontierei româno-bulgare între Giurgiu şi Ruse şi apoi după vamă când a început să se lase întunericul şi nu mai aveam ce să admirăm pe geam (nu că ar fi fost cine ştie ce de admirat) ne-am pus să dormim, fiind treziţi o dată de către controlorul de bilete bulgar iar mai apoi de către controlul de la vama bulgaro-turcă de la  Kapitan Andreevo-Erdine graniţă externă a Uniunii Europene.

Turcia

Abordarea vameşilor turci am considerat-o puţin stranie pentru timpurile noastre deoarece la intrarea în Turcia, undeva în câmp un vameş care se adresa în turcă şi prin semne ne-a dat jos pe toţi din tren (ca în filmele cu nazişti) şi ne-a aliniat pe toţi la rând la un ghişeu unde cu paşaportul în mână trebuia să aşteptăm să ne vină rândul pentru ştampilă. Majoritatea erau cofuzi şi întrebau „what happens?” dar nimeni nu le răspundea nimic. Câţiva britanici care erau în faţa noastră la rând au fost întorşi şi redirecţionaţi la alt ghişeu pe motiv că le trebuia viză. Neînţelegând ce se întâmplă au început să facă scandal dar într-un final au priceput că trebuie să meargă la un alt ghişeu, să plătească vreo 20 de lire, să primescă viza şi apoi să revină la ghişeu pentru ştampilă. Pentru prima oară în străinătate m-am simţit superior şi mândru că sunt cetăţean român şi că nouă nu ne trebuie viză în Turcia precum britanicilor. După toată tărăşenia de la vamă şi după ce toţi am avut paşapoartele ştampilate am pornit spre Istanbul unde avea să ajungem pe la 9:15 dimineaţa dar nu direct cu trenul care ajunge doar până la Cerkezkoy de unde mai sunt aproximativ 100 de kilometri până la Istanbul. Din cauza unor lucrări la calea ferată de acolo suntem preluaţi de un autobus care ne duce până în faţa gării Sirkeci din Istanbul. Pe autobus suntem serviţi cu ceai şi cu muzică turcească (un fel de manele). La doi paşi de gară aveam făcută rezervare de pe site-ul hotel.de la Hurriyet Hotel care este aproape de multe obiective interesante din frumosul Istanbul. Am ajuns inainte de ora 12 aşa că am lasat bagajele la hotel şi am mers să mâncăm ceva la unul din numeroasele restaurante de pe îngustele străduţe din centrul Istanbulului. Dar nu înainte să schimbăm ceva lire turceşti. Căutând un curs bun ne-am întâlnit cu controlorul turc din tren care ne-a recunoscut. Vorbea destul de bine româna şi l-am întrebat unde putem găsi un curs bun şi fără comision. Am mers şi am schimbat la o casă de schimb dintr-un centru comercial iar controlorul turc ne-a spus ca putem schimba liniştiţi oriunde deoarece în Turcia nu se percepe nicăieri înşelătoria cu comisioane, nu-i ca în România. O liră făcea aproximativ 2 lei deci era foarte uşor de calculat preţurile. Cu lirele în mână (care indiferent de valoare îl au imprimat pe Mustafa Kemal Atatürk, fondatorul şi primul preşedinte al Republicii Turcia, un mare reformator care este foarte iubit şi respectat chiar şi acum) am mâncat ceva tradiţional, un fel de kebap care semănau cu micii şi ceva garnitură cu fructe şi orez. Mâncare în Turcia mi sa părut ieftină dar răcoritoarele sau mai ales berea puteau să ajunga aproape la preţul care l-ai dat pe mâncare şi cum în Turcia totul se negociază poţi chiar să negociezi o masă bună cu chelnerul. De asemenea toată lumea aşteaptă ciubucul, noi fiind cu buget redus ca de obicei am început să plătim la restaurant cu cardul ca să nu supărăm pe nimeni  J. După ce ne-am cazat, am facut un duş care se cerea obligatoriu după lungul drum cu trenul, ne-am tras puţin sufletul şi am plecat spre Sfânta Sofia sau Aghia Sofia (Sfânta Înţelepciune) cum îi spun turcii.  Aghia Sofia a fost iniţial o biserică creştin ortodoxă fiind transformată într-o moschee în anul 1453 de turci şi apoi într-un muzeu în anul 1935. Este considerată una din cele mai grandioase clădiri din istorie. Cucerirea ei de otomani la căderea Constantinopolului este considerată una din cele mai mari tragedii ale creştinităţii de credinţă ortodoxă greacă. Atât Patriarhul Constantinopolului Bartolomeu cât şi Papa Benedict al XVI-lea au încercat să obţină de la statul turc retrocedarea bisericii cultului creştin dar se pare fără succes. După ce ne-am pozat îndeajuns cu celebra biserică şi am tras cu ochiul pe la tarabele de suveniruri ce o înconjoară ne-am mutat vis-a-vis la Moscheea Albastră „rivală” cu Aghia Sofia. Sincer pe mine ma ipresionat mai mult decât Aghia Sofia. Moschea Albastră se numeşte aşa datorită celor 20.000 de plăci de faianţă albastră „Iznik” din interior care au fost folosite la construirea sa, la exterior nefiind nimic albastru. Plăcile de faianţă „Iznik” din sec al XVI-lea conţin flori, copaci şi motive abstracte. Sultanul Ahmet I a construit Moscheea Albastra între anii 1609 şi 1616 fiind cea mai mare moschee din Istanbul. Moscheea Albastră este una din cele mai faimoase din lume, fiind singura moschee din Turcia cu şase minarete (turnuleţe), cele mai multe moschei având doar câte patru, doua sau chiar un minaret. Încă fascinaţi de ce am văzut am luat-o puţin la plimbare pe Kennedy Caddesi (care este numit după fostul preşedinte american asasinat John F. Kennedy) bulevard care are o lungime de 13 km din cartierul Sirkeci şi până la Aeroportul Ataturk. Pilmbandu-te pe bulevart spre direcţia Sirkeci în dreapta ta ai Marea Marmara şi poţi zări partea asiatică a oraşului iar în stânga zidurile antice reprezentând rămăşiţele încercării lui Theodosian de a fostifica oraşul. Este foarte plăcută plimbarea pe Kennedy Caddesi, vezi o mulţime de ambarcaţiuni ce tranţitează Bosforul, vezi pescari dedicaţi care stau relaxaţi, vezi oameni care înoată în mare şi vezi o mulţime de pisici durdulii, pisici comunitare cred, dacă Bucureştiul are o problemă cu câini comunitari Istanbulul are o problemă cu pisicile comunitare, doar că ele sunt o prezenţă mult mai plăcută (dacă pentru câini fără stapân avem un cuvânt special… maidanezi mă întreb care ar fi cuvântul folosit pentru pisicile fără stapân…?). Plimbarea nostră se încheie la podul Galata, deja începe să se întunece, luăm masa la un restaurant tipic turcesc iar apoi ne îndreptăm spre hotel, a doua zi ne asteapta o zi lungă.

După micul dejun luat la hotel cu bateriile încarcate am pornit-o spre Marele Bazar care datează din secolul XV şi în present este cel mai mare şi cel mai vechi bazar acoperit din lume având aproape 4.000 de magazine într-un labirint de 60 de străzi care sunt un adevărat furnicar şi unde se crează o atmosferă unică. Între 250.000 şi 400.000 de vizitatori are parte bazarul zilnic şi comercianţi au răbdare cu fiecare în parte. Aici totul se negociază iar dacă ai abilităţi de negociator poţi să cumperi la chiar mai puţin de jumătate din preţul cerut iniţial. Vânzători te abordează te întreabă de unde eşti şi dacă le spui România, încep să vorbească româneşte şi să invoce fotbalişti ca Hagi, Popescu, Lucescu sau chiar Ceauşescu, orice doar să te facă să cumperi de la ei, iţi spun chiar şi preţul produselor în lei. Nici nu observi cum trece timpul în bazar şi când te uiţi la ceas relizezi că e trecut de miezul zilei. Apropae de bazar se află şi universitatea din Istanbul care are o poartă splendidă. Mi spre seară am trecut din nou podul Galata unde un banner uriaş ne amintea că Istanbulul este Capitala Culturală Europenă în 2010, fapt care sincel atunci l-am aflat. Acum pot doar să mă gandesc ce oportunitate uriaşă a avut Sibiul în 2007. Ne îndreptam spre cartierul Beyoglu zona Taksim, unde se află celebra stradă Istiklal. O zonă impresionantă de asemenea, plină ochi de turişti, iar amatorii de viaţă de noapte se simt la ei acasă. Discoteci, dansuri din buric, cafenele, cluburi, tot ce vrei şi ce nu vrei. Tot pe Istiklal Cadeesi se află şi Turnul Galata care din păcate nu l-am putut vizita deoarece progarmul de vizită era până la ora 8 seara iar noi am ajuns mai târziu. Ne-am mulţumit doar să facem poze din exterior. Din turn se poate vedea o privelişte panoramică minunatată a oraşului. Există şi o legendă conform căreia un aviator, Hezarfen Ahmet Celebi, în 1348, a zburat cu aripi artificiale făcute de el, din turnul Galata deasupra Bosforului până la Uskudar (în partea asiatică) în total fiind un zbor de 3,3 km. Deşi descoperirile ştiinţifice curente ne dovedesc că acest fapt a fost (şi înca este) imposibil, Sultanul Murad al IV-lea a fost atât de impresionat, dar şi speriat de capacităţile aviatorului încat l-a trimis pe acesta în exil in Algeria.

Ultima zi în Istanbul era una scurtă deoarece aveam tren la 20:30 Dostluk Ekspres care ne ducea la Salonic în Grecia. Dar până atunci după micul dejun mai aveam timp să dăm o fugă până pe partea asiatică. Dacă tot eram la doi paşi nu vream să ratez să pun piciorul şi pe pământ asiatic. Cea mai comodă şi ieftină cale să ajungi acolo este feribotul care în aproximativ 10-15 minute te duce pe partea Asiatică. Noi am luat feribotul de la Eminonu de lângă gara Sirkeci de pe partea europeană cu care am ajuns la gara  Haydarpasa din partea asiatică. În partea asiatică nu ne-am aventurat prea mult deoarece nu vroiam să pierdem trenul aşa că ne-am plimbat pe lângă gară, pe lângă ceva bază militară, unde cand am făcut câteva poze am şi fost atenţionaţi că nu avem voie şi am decis să revenim pe pământ European nefiind foarte încântaţi de cele văzute, deşi sunt convins că sunt de văzut o mulţime de lucruri interesante şi pe partea asiatică dar din păcate timpul ne presa şi trebuia să revenim la hotel să ne luăm bagajele şi să luam trenul către salonic. Aveam loc la vagon de dormit (defapt trenul către Salonic avea doar locuri la vagon de dormit neavând altă opţiuni) am plătit vreo 30 de euro pentru bilet cu opţiunea FlexiPass şi a trebuit din nou să luăm un autobus până la Cerkezkoy de unde ne aştepta trenul. Condiţiile în vagonul de dormit turcesc erau net superioare celor din cuşeta românească cu care am venit la Istanbul. Singurul inconveniet a fost că nu ştiu din ce cauză în tot vagonul nu funcţiona aerul condiţionat şi afară fiind o căldură infernală am fost nevoiţi să călătorim cu geamul deschis ca să nu murim de cald. Ţin să precizez că pe toată perioada excursiei atât în Turcia cât şi în Grecia pe cer nu am văzut nici măcar o urmă de nor, am prins o vreme extraordinară.

Casa Poporului

Bucureşti – Calea 13 Septembrie – obstacol pe trotuar

Academia Română

Sediul DNA

La roumain realite de la pays

La cuşetă spre Istanbul

Traversând Dunărea spre Bulgaria

La un ceai turcesc în Istanbul

Aghia Sofia (Sfânta Sofia)

La intrare în moschee

Morminte la Aghia Sofia

Cupolă Aghia Sofia

La intrare în Moscheea Albastră

Curtea interioară Moscheea Albastră cu fântâna hexagonală

Coloană în Moscheea Albastră

Moscheea Albastră – vedere interioară

La spălat de picioare

Domul – vedere interioară (Moscheea Albastră)

Bomboane turceşti cine doreşte?

Marea Marmara

O Dacia Break pe Kennedy Caddesi langă zidurile lui Theodosian

Statuia amiralului Turgut Reis

În drum spre Marele Bazar

Aur turcesc în Marele Bazar

Universitatea din Istanbul

Magazin cu murături pentru toate gusturile

Vechiul tramvai din Istiklal

Strada Istiklal

Zona Taksim (viaţa de noapte din Istanbul)

Kebabărie

Hurriyet Hotel

Cu feribotul spre partea asiatică

În vagonul de dormit în Dostluk Ekspres în drum spre Grecia

Excursie 2009, partea a II-a: Serbia, Croaţia, Slovenia, Italia

Perioada: August 2009

Traseu: Arad – Timişoara – Jimbolia – Zrenjanin – Novi Sad – Vukovar – Osijek – Zagreb – Brezice – Liubliana – Volpago del Montello – Montebelluna – Veneţia – Udine – Klagenfurt – Graz – Viena – Gyor – Budapesta – Kecskemet – Szeged – Arad

Ţări tranzitate: România, Serbia, Croaţia, Slovenia, Italia, Austria, Ungaria

Dotat cu Opelul meu Astra an fabricaţie 1993, paşapoarte şi un GPS recent achiziţionat special pentru călătoria cu pricina împreună cu doi prieteni am pornit încrezători la drum. Am trecut prin Timişoara, care bineînţeles nu avea centură dar avea un sistem de semaforizare foarte ineficient ne-am îndreptat către Jimbolia. Serbia nefiind membră UE controlul a fost puţin mai riguros decât mă aşteptam. Obişnuit cu tranzitarea graniţei cu Ungaria unde nici nu trebuia să opresc motorul la maşină prezentam doar buletinul şi atât şi aici am procedat la fel, intrând în discuţie cu vameşul român fără să mai opresc motorul maşinii. Acesta foarte îngâmfat şi cu un aer de superioritate tipic românească îmi strigă să opresc motorul şi să cobor din maşină şi mă întreabă ironic că unde mă cred? Mă rog, încerc să fiu cât mai drăguţ posibil şi după ce ne-a purecat puţin, ne-a fotografiat maşina  (probabil aştepta şpagă) ne-a lăsat să înaintăm. Urmează vama sârbească. Spre surprinderea noastră am fost trataţi cu foarte multă lejeritate, un vameş destins (cred că cel mai simpatic vameş care l-am întâlnit vreodată) ne-a întrebat simpatic într-o română forţată dacă nu cumva avem droguri sau pistoale, ne-a înmânat paşapoartele înapoi fără să ne controleze, probabil ne-a crezut pe cuvânt dar nu înainte să remarce viza mea de America pe 10 ani de care a părut destul de încântat.

Serbia

Şi iată-ne înaintam în Serbia, şi GPS-ul nu mai arăta nimic (nu avea şi harta Serbiei) hartă nu aveam decât una foarte veche cu Europa de pe vremea Iugoslaviei şi nici măcar nu puteam distinge unde era graniţa cu Croaţia spre care vroiam noi să ajungem. Mergeam aşa după intuiţie, infrastrucura nesperat de bună, totul pus în ordine, localităţile prin care treceam curăţele, aranjate, o mulţime de fete frumoase, nici urmă de poliţie totul a decurs foarte bine şi iată-ne în Zrejanin primul orăşel din drumul nostru. Cu puţină dificultate deoarece indicatoarele rutiere lipsesc aproape cu desăvârşire am reuşit să îl tranzităm, fără să oprim însă. Ne îndreptam spre capitala Voivodinei, frumosul oraş Novi Sad. Unde chiar am rămas impresionat de frumuseţea acestui oraş, mare centru industrial şi cultural al Serbiei cunoscut dealtfel ca şi Atena Sârbească (Srpska Atina). Clădiri şi biserici restaurate, zone pietonale, terase la tot pasul, piaţa principală (Piaţa Libertăţii) cu arhitectură neoclasică dominată de o impresionantă catedrală romano-catolică, curăţenie şi oameni primitori. Am încercat să cumpăram o hartă actuală de la o librărie dar cum nu aveam cash doar carduri bancare şi chiar dacă am încercat trei carduri diferite spre dezamăgirea mea nu am reuşit să o cumpărăm. Dar vânzătoarea foarte amabilă ne-a lăsat sa fotografiem harta şi aşa ne-am ajutat de poză ca să ajungem la graniţa cu Croaţia. Până am reuşit să ieşim din Novi Sad a fost mai greu din cauză că lipseau indicatoarele sau unde se găseau erau minuscule şi nu le distingeam bine dar drumul până la graniţa sârbo-croată a decurs fără probleme.

Croaţia

Am trecut graniţa pe la Backa Palanka-Ilok, punctul de trecere a frontierei aflat pe Dunăre, am strabatut un pod imens şi eram în Croaţia. Cu vameşii croaţi de asemenea nu am avut probleme, au efectuat doar un control superficial. Apoi am urmat cursul Dunării până la Vukovar. Acum ne puteam folosi din nou de GPS care avea mai toate ţările din Europa mai puţin Serbia… ce ironie. În Vukovar îţi sare inevitabil în ochi turnul de apă puternic avariat în timpul luptelor din cadrul Războiului Croat de Independenţă şi care a fost păstrat aşa deteriorat ca simbol al conflictului. În vărful turnului este arborat un imens drapel al Croaţiei şi fără chiar să cunoşti istoria te loveşte aşa un sentiment de patriotism care parcă pluteşte în aer în locul respectiv. Ar fi multe de povestit despre Vukovar şi despre luptele dintre Armata Populară Iugoslavă (Serbia) şi Croaţia, dar rezumând trebuie să menţionez că în 1991 timp de 87 de zile din august până în noiembrie au avut loc lucruri îngrozitoare printre care moartea a cel puţin 3000 de persoane, purificarea etnica a cel puţin 20000 de croaţi din oraş şi împrejurimi, conform unor estimări artileria sârbă a tras până la un milion de obuze către Vukovar, care a fost primul oraş european ras de pe faţa pământului de la Al Doilea Război Mondial încoace. În prezent doar turnul de apă avariat mai rezonează cu acele vremuri, viaţa pare să işi fi reluat cursul normal în Croaţia o ţară care acum prosperă din toate punctele de vedere. Ieşind din Vukovar-ul încărcat de istorie recentă ne-am îndreptat spre Osijek. Deja se înnoptase şi fiind şi singurul şofer deja dădeam semne de oboseală după atâta drum. Ţinând direcţia Zagreb şi nemergând pe autostradă speram să găsim un hotel sau motel la care să dormim  dar spre disperarea nostră înaintam în întuneric şi nici urma de vre-un loc de cazare. Cred că deja era aproape trecut de miezul nopţii când undeva pe la jumătatea drumului dintre Vokovar şi Zagreb am găsit într-un orăşel la care din păcate nu îi mai reţin numele două hoteluri. Am oprit înainte la un bar de unde o domnişoară de la care am cumpărat câteva sticle de bere croată, plătind cu euro deoarece nu aveam kuna (moneda naţională din Croaţia) ne-a îndrumat mai mult prin semne şi într-o engleză foarte elementară catre centrul orăşelului unde am şi găsit hotelurile cu pricina. Primul puţin mai scump şi la care nu am putut negocia dar la al doilea am dat peste un recepţioner simpatic, care bineînţăles nu prea vorbea engleza dar am reuşit să negociem o cameră cu 3 paturi de la 100 la 50 de euro. Camera arăta destul de bine echivalentul a 2-3 stele la noi. Când ne-am trezit dimineaţa am observat pe geam că şi la hotelul nostru şi la cel de vis-a-vis avea acoperită sigla hotelului cu un fel de prelată, nici în ziua de azi nu mi-am dat seama de ce. Cum nu ştiam o boabă de sârbă sau croată şi ei nu prea se descurcau cu engleza nu am mai cerut explicaţii şi am pornit la drum. În vreo 2 ore eram deja în Zagreb, care arată aproape ca orice capitală occidentală şi spre mirarea noastră cu o infrastructură extrem de dezvoltată. Am facut doar o scurtă plimbare prin centru, vreo câteva poze în faţa gării şi ne-am continuat drumul.  De la ieşirea din capitala Croaţiei şi până la graniţa cu Slovenia nu faci mai mult de 20 de minute.

Slovenia

Slovenia, o ţară de care noi românii nu ne aducem aminte cu plăcere încă de la barajul de calificare pentru Campionatul Mondial din 2002 când din postura de outsider ne-au eliminat ruşinos. Aversitatea mea faţă de Slovenia a crescut şi mai mult după experienţa avută acolo. Ajunşi în Slovenia, adică intraţi din nou pe teritoriul Uniunii Europene ne simţeam mult mai relaxaţi, teoretic ne simţeam ca „acasă”. La vamă ne-au controlat doar actele şi totul părea minunat. Slovenia este o ţară destul de mică, având suprafaţa a două maxim trei judeţe de la noi dar are un sistem dezvoltat de autostrăzi. Noi până în acest punct am venit tot pe drumuri naţionale cu excepţia unei mici porţiuni de autostradă parcursă pe centura Zagreb-ului şi neavând un buget foarte mare pentru această călătorie pentru doar 100 şi ceva de kilometri cât ne-ar fi luat tranzitarea Sloveniei ne-am gandit ca nu are rost să mai platim şi taxa de autostradă şi că ar fi bine să ne continuăm călătoria tot pe drumuri naţionale în ideea să economisim ceva bani şi să observăm mai bine peisajul sloven. Aveam intenţia să facem un mic popas şi în Liubliana, capitala Sloveniei. Dar cum planurile făcute acasă nu se potrivesc cu cele din târg în final nu am economisit nici bani şi nu am mai vazut nici Liubliana şi nici peisajul sloven. După ce am trecut graniţa am oprit în prima benzinărie să întrbăm de vignetă pentru autostradă. Dacă reţin bine cea mai ieftină era în jur de 15-20 de euro. Cu gândul ca să nu cumpăram chiar din prima benzinărie care ne iese în cale cum că poate ar fi mai scum ne-am gândit să încercăm la o a doua, dar preţul era acelaşi şi am hotărât să nu mergem pe autostradă. Cum ieşeam din benzinărie trebuia să virăm la stânga cum ne arăta şi GPS-ul, dar pentru asta trebuia să o luam prima oară la dreapta şi să facem un sens giratoriu. Dar eu am preferat să scurtez şi bineînţăles să trec peste linia continuă când în spatele meu ce să vezi…? o dubă de poliţie (până în acest punct al călătoriei am trecut deja prin două ţări dar nici urmă de poliţie). Eu îmi continui drumul ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, frumos regulamentar cu 50 km/h (fiindcă eram în localitate) duba agale în spatele meu fără sa acţioneze într-un fel. Eu fiind conştient de regula care am încălcat-o speram ca să îmi văd de drum şi maşina poliţiei să nu mai vină după mine, speram să mă depăşească sau să o ia în altă direcţie decât mine. Şi am mers aşa cred că vreo 10 minute, un fel de tortură psihică pentru mine şi la un moment dat am văzut un supermarket şi am decis să trag acolo în parcare cu gândul că doar doar maşina poliţiei o să îşi vadă de drum şi noi oricum trebuia să ne mai aprovizionăm cu apă şi ceva de ronţăit. Când semnalizez şi o iau spre parcarea suprmarketului bineînţăles şi maşina poliţiei după mine, nu avem să scap sub nici un chip. Opresc frumos în parcare, poliţia opreşte frumos lângă mine. Ieşim din maşină cu intenţia să intrăm în supermarket dar din dubă coboară trei poliţai doi tipi şi o tipă, toţi până în maxim 30 de ani. Încep să mi se adreseze în slovenă, apoi în germană, apoi în italiană şi într-un final în engleză (toţi au o problemă cu engleza, în spaţiul ex iugoslav oare?) şi începe să îmi explice cum că am încălcat linia continuă. Eu mă fac că nu înţăleg, dar nu am nici o şansă cu el şi trebuie să plătesc o amendă de 40 de euro pentru încălcarea liniei continue dar pentru că sunt străin şi trebuie să plătesc neapărat pe loc se aplică doar jumate de amendă adică doar 20 de euro şi deja încep să regret că nu am luat vignietă de autostradă. Toată treaba cu poliţia a durat cel puţin vreo jumătate de oră dacă nu mai mult între timp ma pus să suflu în fiolă, ne-au controlat paşapoartele la fiecare în parte, s-au uitat printre bagaje, aveam şi un bax de vin printre bagaje pentru gazda noastră din Italia, s-au interesat că ce facem cu vinul şi la urmă ne-au lăsat cu moralul la pământ. Acum ne lamentam cu toţii că mai bine am fi luat-o pe autostrada şi am fi evitat acest incident, fără să ştim că ăsta era doar începutul. După ce ne-am făcut cumpărăturile fără nici un chef am pornit la drum, cu direcţia Liubliana. Nu cred că am plecat nici de 5 minute de la supermarket şi ne îndreptam spre ieşirea localităţii (Brezice) deja se şi vedea tabla de ieşire din localitate când mă gândesc să apăs puţin acceleraţia şi să ajung la aproape 90 km/h în tandem cu antemergătorul meu dar şi cu cel din spate, amândouă maşini cu număr de Slovenia. Din faţă o maşină îmi face semn cu farurile dar deja era prea târziu şi dintre cele trei maşini doar eu cel cu număr de România sunt tras pe dreapta şi coşmarul începea din nou. Mi-au cerut actele, paşaportul, talonul. Acum erau 2 poliţai unul mai tânăr tot aşa pe la vreo 30 de ani şi unul mustăcios mai învârsta pe la vreo 40-50 de ani. M-am putut înţălege doar cu cel tânăr care spicuia puţin pe engleză. Foarte drastici îmi spun că trebuie să plătesc 250 de euro (cu plata pe loc obligatoriu, deci doar 125). Concediul nostru era şi aşa unul cu buget de austeritate…şi acum mă simţeam deja chiar disperat, dacă am fi continuat tot în ritmul acesta mai puţin şi am fi rămas fără bani. Încerc să le explic că nu am atâţia bani la mine şi că nu mai îmi rămân de benzină până acasă (bani aveam bineînţăles) şi că o să plătesc prin poştă când ajung acasă (la paştele cailor mă gândeam eu). Nu pot să îi clintesc din decizia lor. Văzându-mi în portofel cardurile cand i-am dat talonl îmi sugerează să sun acasă să îmi trimită bani pe card şi să plătesc amenda cu cardul. Ce inteligent… m-am gandit eu înjurând printre dinţi. Necunoscând legislaţia slovenă credeam că vor doar să mă sperie şi să profite de faptul că nu ştiu legea, eu mă gandeam că nu îi posibil să fiu obligat să plătesc pe loc (am verificat ulterior şi chiar aveau acest drept). Îmi spun că pentru viteza asta de (90 km/h) aş putea să ajung şi în faţa judecătorului şi dacă nu plătesc nu mai îmi dau actele înapoi. Invoc discriminarea şi le spun că se comportă cu mine aşa doar pentru că sunt român şi că maşinile cu număr de Slovenia care circulau cu aceeaşi viteză ca şi mine nu au fost oprite. Nu ajung la capât cu ei şi cum deja se însera după câteva minute bune de negocieri şi intransigenţă din partea poliţiei slovene sunt nevoit să plătesc amenda de 125 de euro, îmi primesc actele, intru în prima benzinărie, îmi cumpăr vignietă, la prima intrare o iau pe autostradă, nu mai opresc nici în Liubliana şi mă îndrept în viteză spre graniţa cu Italia jurându-mă că nu mai pun piciorul niciodată în Slovenia. Până în prezent m-am ţinut de cuvânt. Acum judecând la rece îmi vine să râd de toată aventura dar în acele momente nu gandeam deloc aşa. Vina era exclusiv a mea, dar nemai călătorind niciodat de capul meu cu maşina în afară ţării trebuia probabil să primesc lecţia asta.

Italia

Restul drumului am fost foarte atent la toate regulile de circulaţie, exclusiv de prudent şi poate chiar paranoic în unele cazuri. La vreo oră după ultima amendă intram în Italia şi lăsam în urmă neplăcutul episod sloven. Avea să înceapă cea mai frumoasă parte a excursiei noastre. Unul dintre prieteni mei care mă însoţeau în această excursie lucrează în Arad recepţioner la un hotel aproape de Zona Industrială. Acolo s-a împrietenit cu un italian care a fost trimis în delegaţie câteva săptămani bune la o firmă în Zona Industrială şi pe toată perioada a fost cazat la hotelul la care lucrează prietenul meu. Între ei s-a legat o oarecare prietenie şi cum italianul pe nume Mateo statea aproape de Veneţia o zonă cu magnet pentru orice turist care se respectă l-a invitat la el dacă cumva o să treacă vreodată prin Italia. Acum era ocazia perfectă şi cum bugetul nostru nu era prea mare, amicul meu l-a anunţat din timp că venim aşa că eram aşteptaţi în Volpago del Montello regiunea Veneto, o mică aşezare la căţiva kilometri de faimoasa Veneţia. Am ajuns noaptea târziu acolo şi nu prea ştiam la ce să ne aşteptăm de la un om care atunci îl vedeam pentru prima oară, dar italianul ne-a facut o impresie foarte bună, avea un amartament foarte primitor cu 3 camere din care 2 am ocupat noi şi spre surprinderea noastră a doua zi i-a dat prietenului meu cheile de la apartament şi ne-a spus că putem veni şi pleca oricând şi că se ne simtim ca acasă. Eram puţin surprins la cât de bine eram trataţi la urma urmei de către un strain şi să nu uităm eram în 2009 perioadă în care în presă se relatau o mulţime de aversiuni împotriva românilor din peninsulă. Noi nu ne-am simţit deloc discriminaţi şi toată lumea sa comportat foarte frumos şi politicos cu noi spre bucuria noastră. A doua zi vroiam neapărat să ajungem la Veneţia şi la sfatul amicului nostru italian am hotărât să mergem cu trenul deoarece ii mai ieftin decât cu maşina, parcarea fiind foarte scumpă în Veneţia. Mateo ne-a însoţit până în Montebelluna de unde am luat trenul spre Veneţia. Ajunşi în gară la Veneţia am rămas gură cască ca să zic aşa în primul rând de frumuseţea oraşului care în întregime face parte din patrimoniul UNESCO dar şi de preţurile exagerate care sunt practicate acolo. Înainte dar şi după să ajung în Veneţia am mai vizitat diverse locuri cunoscute cum ar fi New York-ul, Cascada Niagara, Budapesta,  Epcot Walt Disney World Resort Florida, Dusseldorf, Istambul, Atena, dar nicăieri parcă nu am văzut aşa preţuri mari la absolut orice cum am văzut în Veneţia. Dar preţurile mari sunt total justificate de frumuseţea inegalabilă a locului. Veneţia este singurul oraş din lume complet pietonal aşa că după ce am mâncat câte un sandwich foarte scump în gară am pornit-o la pas prin frumosul oraş. Am avut ce vedea, arhitectură deosebită oriunde te-ai uita, Piaţa şi Bazilica San Marco şi Canal Grande fiind cireaşa de pe tortul experienţei Veneţiene. Cafenele, retaurante şi terase sunt peste tot, gondole, gondolieri, străduţe înguste, statui, biserici, magazine, hoteluri de lux,măşti, o mulţime de chioşcuri cu suveniruri, asiatici care vor să îţi vândă orice, dar şi o mulţime de turişti din toate colţurile lumii. Am rămas împresionaţi de tot ce am văzut în Veneţia dar şi istoviţi după o zi întreagă de mers pe jos în soarele de august. Am luat trenul înapoi pe aceeaşi rută dar undeva pe la jumătatea traseului a intervenit ceva defecţiune pe ruta respectivă şi am fost daţi toţi jos din tren. Cu ajutorul unui „cfr-ist” italian foarte politicos şi săritor am reuşit în ultima clipă să prindem autobusul care a înlocuit trenul defect. Cu puţină întârziere am ajuns înapoi în Montebelluna de unde cu maşina care am lăsat-o în gară ne-am întors în Volpago del Montello şi am cinat la gazda noastră care ne aştepta cu veritabile paste gătite în stil italian de un italian adevărat.

A doua zi încă puţin istoviţi parcă după ce am bătut la pas aproape toată Veneţia am convenit să ne relaxăm puţin la Marea Adriatică, dacă tot eram la o aruncătură de băţ de ea. Am ales o destinaţie care am gasito pe GPS şi anume orăşelul staţiune Jesolo cu a sa plajă Lido di Jesolo. Sincer Marea Adriatică nu ma impresionat prea mult, nefiind mare diferenţă între ea şi Marea Neagră deşi după cum am văzut (în poze doar) pe partea croată şi muntenegreană apa este mult mai albastră şi litoralul şi plajele mult mai primitoare. Nu se compară cu Golful Mexicului şi cu plajele care le-am văzut în Florida de exemplu. Dar şi aşa am petrecut o zi întreagă stând la soare şi bălacindu-ne în apă. La întoarcere am oprit în Volpago del Montello şi am mâncat o pizza veritabilă ca la mama ei acasă.

Am părăsit Volpago del Montello şi pe Mateo gazda noastră primitoare următoarea zi şi ca să evităm Slovenia am luat-o pe la Udine şi am străbătut munţii Alpi trecând în Austria pe autostrada Alpe-Adria. Am folosit doar autostrăzi ca să evităm amenzi inutile şi ne-am minunat de infrastrucura italiană respectiv austriacă şi de frumuseţea peisajului montan alpin care se întinde în cele două ţări. Visam la momentul când o să avem şi noi autostrăzi ca şi ei. Am urmat ruta Klagenfurt, Graz, centura Vienei, apoi Ungaria cu Gyor, centura Budapestei, Kecskemet şi Szeged unde din păcate sa terminat autostrada şi am continuat cu ruta clasica Mako, Nădlac şi în sfârşit acasă… la Arad. Pe drum nu am mai avut parte de incidente doar în Ungaria într-o parcare pe autostradă am fost legitimaţi de poliţia maghiară cu care m-am înţăles în ugureşte, dar a fost doar o simplă verificare de acte. Am condus înapoi singur mai tot drumul cu o excepţia de vreo 100 de kilometri în Austria când l-am lăsat pe celălat prieten şi tovarăş de drum începător în ale condusului să şofeze în timp ce eu m-am odihnit puţin pe bancheta din spate.

Experienţa din această excursie în afara ţării a fost binevenită şi foarte utilă în viitoarele mele aventuri şi călătorii cu maşina atât în ţară cât şi în afara ei.

Gara din Zagreb

Pe autostradă în Slovenia

Gara din Veneţia

Ambulanţă în Veneţia

O stradă tipic veneţiană

Eu şi Campanile di San Marco

Porumbeii din Piaţa San Marco

Iahturi ancorate în portul din Veneţia

Românii sunt pretutindeni

În drum spre plajă

Marea Adriatică

Scoici din Marea Adriatică